Fetița cu chibriturile

• Oh, nu... papucii mei!

Era un ger năprasnic, afară ningea și începuse să înnopteze: era ajunul Anului Nou.
Pe frigul și întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul gol și cu picioarele goale. Avusese ea doar niște papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau niște papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, și erau așa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă strada.

Fusese o zi grea pentru micuța care n-avea niciun ban; îi era foame și frig tare.

• Chibrituri, chibrituri... Vreți să cumpărați chibrituri?

Biata fetiță! Luminile străluceau pe la ferestre și miros de fripturi se răspândea în stradă. Se opri și se ghemui într-un colț dintre două case. Își strânse piciorușele sub ea. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, și totuși nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile și niciun bănuț măcar.

Și afară de asta, și acasă nu era tot așa de frig? A! Un chibrit aprins i-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, să-l zgârie de zid și să-și încălzească degetele!

Scoase unul: hârșți! Cum mai trosni, și cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ținu mânuța deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiței că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul și era așa de cald.

Dar ce-i oare asta? Fetița își întindea acum piciorușele ca să și le încălzească și pe ele. Flacăra se stinse și soba pieri; fetița rămase stând cu rămășița de chibrit în mână.

Hârșâi un altul, care se aprinse, străluci, și zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subțire. Fetița putu vedea până într-o odaie unde era o masă acoperită cu o față albă, pe care sclipeau porțelanuri subțiri. În mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune și cu mere ce răspândeau un miros plăcut. Chibritul se stinse, și nu mai avu în fața ei decât zidul rece și gros.

Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu șezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare și mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi și poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetița ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălțau tot mai sus, tot mai sus, și ea văzu deodată că luminițele acelea erau stele. Una din ele căzu și trase o dungă mare de foc pe cer.

• A murit cineva, își zise micuța; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa și care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: Când cade o stea, un suflet se înalță la Dumnezeu.

Mai trase încă un chibrit pe zid: și se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, și era așa de strălucitoare, o privea blând și duios!

• Bunică, strigă fetița, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, știu că n-o să te mai văd. Ai să pieri și tu din fața ochilor mei, ca și soba de fier, ca și gâsca friptă, ca și frumosul pom de Crăciun.

Și aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuța ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese așa de frumoasă, așa de mare. Ea luă pe fetiță în brațele ei și amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, așa sus, așa sus, și nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar în colțul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetița, cu obrajii roșii, cu zâmbetul pe buze... dar fără viață. Ziua Anului Nou o găsi acolo, zgribulită, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.

• A vrut să se încălzească! zise cineva. Nimeni nu știa ce frumuseți văzuse fetița și în ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului Nou.

- Sfârșit -