Lebedele

A fost o dată ca niciodată un rege care avea unsprezece fii și o fiică pe nume Eliza. Tatăl lor se însura cu o crăiasă rea și hapsână, căreia nu-i erau dragi copiii.

Nu dură mult, și ca să scape de copii, crăiasa o duse pe Eliza la țară, iar pe frățiorii ei îi prefăcu în niște păsări fără glas! Dar n-a fost chiar așa de rău cum ar fi vrut ea. Prinții se prefăcuseră în unsprezece lebede fără glas.

Când a împlinit cincisprezece ani, Eliza s-a întors acasă. Dar când văzu crăiasa cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată și grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca și pe frații ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să-și vadă fiica.

Vicleana femeie se duse de dimineață în odaia ei de baie, o frecă pe fată cu zeamă de nucă de a înnegrit-o toată, o unse pe față cu o alifie rău mirositoare și îi încâlci părul. Așa că acum era cu neputință s-o mai cunoască cineva.

Tatăl său s-a speriat când a văzut-o și, nerecunoscând-o, a izgonit-o de la palat. Biata Eliza a început să plângă și s-a gândit la cei unsprezece frați ai ei, care acum nu mai erau acolo. Plecă amărâtă de acolo să-i caute.

Abia apucase să intre în pădure când a prins-o noaptea. Cum nu mai știa pe unde să meargă, se așeză pe mușchiul moale, își spuse rugăciunea și își așeză capul pe o buturugă.

Toată noaptea i-a visat pe frații ei. Se făcea că se jucau ca altădată, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tăblițe de aur și se uitau în cartea cu poze. Însă pe tăbliță nu mai scriau ca altădată linii și rotocoale, ci isprăvile vitejești pe care le făcuseră. Tot ce trăiseră și văzuseră de atunci încoace. Și în carte toate prinseseră viață — păsările cântau și oamenii ieșeau din carte și vorbeau cu Eliza și cu frații ei. Dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru, ca să nu se încurce pozele.

Când se trezi și își zări fața în apă, se sperie văzând cât de urâtă și de neagră era. Acum înțelegea de ce tatăl său nu o recunoscuse.

O porni iar prin pădure și se întâlni cu o bătrână:

• Bunicuto, nu cumva ai văzut prin preajmă unsprezece prinți călări?

Dar bătrâna îi spuse că nu a văzut decât unsprezece lebede pe-un râu din apropiere care aveau câte o coroană de aur pe cap.

Fata nu mai stătu pe gânduri și porni în căutarea lor.

Când soarele tocmai asfințea, Eliza văzu cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap. Lebedele se lăsară în jos și își scuturară aripile mari și albe. În fața Elizei stăteau acum cei unsprezece prinți frumoși, frații ei.

• Frățiorii mei! strigă fetița și se repezi în brațele lor, iar frații nu mai puteau de bucurie că au găsit-o iar pe sora lor. Râdeau și plângeau și povesteau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toți.

Pentru că lebedele trebuiau să plece și voiau să o ia și pe Eliza, lucrară împreună toată noaptea și împletiră o plasă mare și groasă din răchită mlădioasă și trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasă și o duseră la peștera care era casa lor pe durata întregului an.

Frântă de oboseală, fetița adormi. Dar deodată i se păru că zboară și ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna îi apăru în față și îi spuse cum poate să-și salveze frațiorii:

Trebuia să coase unsprezece cămăși cu mâneci lungi și să le arunce peste cele unsprezece lebede și atunci vraja avea să se desfacă. Dar condiția era ca din clipa în care începe lucrul și până îl isprăvește să nu vorbească deloc.

Când se trezi, plină de ardoare dar cu multă suferință deoarece mâinile o usturau, culegea urzici numai să poată salva pe frații ei. Zdrobea urzicile cu piciorul și le prefăcea în fire verzi.

Frații ei veniseră la ea, însă sărmana copilă nu putea vorbi. Cel mai mic dintre frați însă își dădu seama că ea visase cum să-i salveze.

În timp ce lucra, regele trecu pe acolo.

• Cum ai ajuns aici, fata frumoasă? o întrebă el și, văzând cât suferea, a decis să o ia la castel. Eliza dădu numai din cap, pentru că n-avea voie să vorbească. Dar, în ciuda acestui fapt, regele se îndrăgosti de ea, iar ea de el. Făcură nuntă chiar dacă duhovnicul regelui nu era de acord, pentru că o credea vrăjitoare.

Fata își continuă lucrul: noaptea ea se trezea de lângă el și se ducea în cămăruță și țesea cămașă după cămașă, dar când s-o înceapă pe a șaptea, n-a mai avut fire.

Știind că în cimitir sunt urzicile de care avea nevoie, merse chiar ea să le culeagă și iată că lucrul ei se apropia de sfârșit. Doar o cămașă mai trebuia, dar acum iar nu mai avea fire.

Noaptea următoare ieși iar din palat și se duse după urzici, dar de data asta craiul și duhovnicul s-au luat după ea. Regele fu atât de dezamăgit încât hotărî să fie arestată. Acolo, în închisoare, i-au dat și cămășile aspre și usturătoare pe care le țesuse. Și chiar și acolo, fata continua să lucreze.

Ziua următoare, chiar înainte să-și ispășească pedeapsa, cei unsprezece frați veniseră la poarta palatului. Văzându-i, Eliza aruncă cele unsprezece cămăși peste lebede și deodată au răsărit unsprezece prinți frumoși. Numai cel mai tânăr mai avea la un umăr aripă în loc de braț, deoarece cămașa lui avea numai o mânecă, din pricină că biata fată nu mai avusese timp s-o facă și pe cealaltă.

Ei îi mărturisiră regelui adevărul despre sora lor și acesta fu bucuros să afle că ea nu era vrăjitoare. Familia se reuni și a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.

- Sfârșit -